Mi-am luat revansa la Triathlon Challenge Mamaia!

Acum un an pe vremea asta eram foarte dezamagit de mine si scriam pe blog cum a fost experienta primului meu triatlon, care s-a dovedit si primul abandon intr-o competitie oficiala.

Anul trecut, la Triathlon Challenge Mamaia m-am inscris la proba de super-sprint, cu gandul de a o duce pana la capat. In urma cu doi ani fusese destul de usor in proba de stafeta si eram increzator ca voi putea duce la capat si toate cele trei probele de unul singur.

N-a fost sa fie insa anul trecut si imi propusesem atunci ca anul acesta sa-mi iau revansa. Am inceput in iarna cu primul triatlon dus pana la final, la WinterTri, care insa a avut ordinea probelor schimbate, astfel ca inotul a fost ultimul si in bazin.

Problema mea era insa cu inotul in ape deschise. Fiind insa concentrat anul acesta mai mult pe pregatirea pentru Maratonul de la Berlin, nici n-am mai luat in calcul participarea la Triathlon Challenge Mamaia. Pana acum doua saptamani, cand mi-am zis ca ar fi pacat totusi sa nu fac asta.

Am avut noroc ca am prins fix utimul loc disponibil in proba de super-sprint, dupa care am inceput “ingrasarea porcului in ajun”. Nu mai inotasem din februarie, de la WinterTri, asa ca eram la un nivel de pregatire “sub nivelul marii”, ma sacaia si o raceala (inca n-am scapat de ea), dar am zis ca macar acum am experienta de anul trecut si stiu cum trebuie sa abordez situatia.

Desi planuisem sa merg de doua, trei ori la bazin inainte de concurs, programul aglomerat de saptamana trecuta nu mi-a permis decat o singura vizita, dar a fost bine si-asa. Daca mai punem la socoteala ca dupa o ora e bazin, am pedalat 9 km si apoi am alergat inca 25 km prin Herastrau, putem spune ca am avut parte de o pregatire bunicica inainte de concurs.

Am plecat spre Mamaia ca de obicei, vineri seara, si am ajuns la timp pentru a-mi ridica kitul de participare, iar a doua zi m-am trezit devreme pentru a avea timp sa pun la punct tot ce trebuia.

Am avut emotii, dar de data asta mai putine, pentru ca stiam in principiu la ce sa ma astept. Am pornit usor, dupa ce se distantasera deja concurentii mai bine pregatiti si am reusit sa ajung intreg pana la prima baliza. Am profitat un pic de faptul ca apa era mai putin adanca acolo si mi-am tras un pic sufletul.

Nu stiu insa daca a fost o idee foarte buna, pentru ca drumul de intoarcere mi s-a parut infinit mai greu si iar am avut cateva momente de panica. Noroc cu unul dintre salvamari care mi-a permis sa-mi trag un pic sufletul pe placa.

Dupa ce-am iesit din apa am fost foarte fericit ca am depasit acest obstacol si stiam ca de-acolo nu mai avea ce sa se intample rau.

Am stat insa vreo 4 minute in zona de tranzit pana m-am imbracat si m-am echipat pentru proba de bicicleta, dupa care-am pornit pe traseu. Dinspre Constanta batea un vant destul de puternic care ne-a cam incetitinit pe toti, insa la intoarcere se mergea mult mai bine cu vantul din spate.

Mi-as fi dorit insa un punct de hidratare si undeva in zona de tranzitie pentru ca am avut gatul super uscat dupa proba de inot si m-am cam chinuit. Ar fi trebuit insa sa ma gandesc la asta dinainte si sa-mi fi pus chiar eu o sticla cu apa in zona de tranzitie. E bine de stiut pe viitor.

La alergare am simtit ca au fost cei mai grei 2,5 km alergati de mine pana acum. Era foarte cald si pana n-am ajuns la punctul de hidratare simteam ca ma misc in reluare. Am evitat crampele de dupa proba de ciclism si in zona de tranzitie mai mult am mers decat am alergat pe langa bicicleta, pentru ca m-ar fi dat total peste cap o accidentare de genul asta.

Dupa ce-am reusit sa ma hidratez, mi-am reintrat in ritm si pe drumul de intoarcere spre finish am reusit sa depasesc foarte multi concurenti aflati la ceeasi proba ca si mine.

Cand am trecut linia de finish ceasul arata 11:06:01, dar timpul oficial a fost de 1:03:01. Avand in vedere ca am luat startul la ora 10:00, eu o sa consider ca am facut o ora si sase minute pe traseu, iar de-acum am un timp de “batut”. Asta daca nu ma hotarasc anul viitor sa particip la proba de sprint.

Nu este deloc usor sa faci un triatlon si cu ocazia asta am ajuns sa-i respect si mai mult pe cei care-au participat la celelalte probe, ca sa nu mai zic de baietii care fac Iron Man-uri.

Locul 70 din 99 nu e cel mai grozav, dar avand in vedere ca 7 si 9 sunt cifrele mele preferate, sa zicem ca a fost cu noroc. Ma bucur ca am reusit sa trec de acest hop si sunt pregatit de urmatoarele provocari.

Urmeaza Maratonul de la Berlin, pentru care m-am pregatit intreaga vara, iar pana atunci o sa ma mai distrez un pic la The Color Run si la RunFest 2015.