Meciul de alta data…

Pe blogul PCH Dinamo au aparut zilele astea o serie de articole in care se povesteste de atmosfera din peluza “de alta data” si au inceput sa imi revina si mie in cap cateva amintiri placute petrecute in PCH.

Nu pot sa zic ca am fost ultras, dar nici ca sunt pe din afara fenomenului. Am fost mai degraba la limita dintre ultras si “cetatean”. Nu m-a atras niciodata ideea de a merge la batai, la confiscat steaguri sau alte nebunii d-astea, dar atunci cand eram in peluza cantam din toti plamanii pentru echipa mea de suflet: Dinamo.

Am descoperit atmosfera din “peluza” prin 2003-2004, cand abia intrasem la liceu. Aveam in clasa un singur coleg dinamovist, dar care mergea destul de des la meciuri, asa ca am profitat de ocazie si-am mers impreuna cu el. Am invatat repede melodiile si “cum sa tin mainile atunci cand aplaud” si m-am indragostit de “peluza”.

Il “salutam” pe Claudiu Niculescu, iesit accidentat de pe teren

O sa va povestesc azi de primul meci la care m-am urcat pe gard. Este unul din cele mai frumoase meciuri la care am fost prezent (cel mai tare este Steaua – Dinamo 2-4 din aprilie 2007) si la care am simtit o bucurie de nedescris.

Era seara de 15 septembrie 2005. Dinamo intalnea “in Groapa” formatia englezeasca Everton, in prima mansa a turului 3 al Cupei UEFA (castigatoarea dublei manse mergea in grupe). Eu ma aflam cred ca la primul meci “international” (nu mai stiu sigur daca am fost si la cel cu Omonia Nicosia din mansa precedenta).

Englezii aveau o echipa destul de buna in aceea perioada (terminasera pe locul 4 in Premier League in sezonul precedent) si sincer sa fiu nu eram foarte convins ca Dinamo o sa mearga mai departe.

Insa cei 12.000 de suporteri din tribuna au fost intr-adevar cel de-al 12-lea jucator si i-au ajutat pe baieti sa obtina o victorie istorica ce avea mai tarziu sa-i duca in grupele cupei UEFA.

Dinamo – Everton: 5-1

La primul gol, marcat de Claudiu Niculescu, tot stadionul a avut o explozie de bucurie, dar care insa s-a stins foarte repede, dupa ce oaspetii au egalat 2 minute mai tarziu. Asta insa nu ne-a impiedicat sa sustinem in continuare Dinamo, chiar daca atacurile englezilor erau din ce in ce mai periculoase, iar ai nostri ratau din ce in ce mai mult.

Nu stiu ce s-a intamplat la pauza, ce le-o fi zis Andone jucatorilor (“ce pastila le-a dat”), dar au iesit foarte motivati de la cabine si au reusit o a doua repriza de neuitat pentru toti cei care au fost atunci pe stadion. Pentru cei din PCH a fost si mai frumos, pentru ca toate cele patru goluri marcate de Dinamo au fost “pe partea noastra”.

Tin minte si-acum toate golurile si cum s-au vazut din peluza. Latul de exceptie al lui Zicu, traiectoria mingii la sutul lui Florentin Petre si golurile lui Bratu din ultimul sfert de ora ne-au facut sa ne simtim ca intr-un vis.

La finalul meciului n-am mai rezistat si m-am urcat si eu pe gard ca sa sarbatoresc alaturi de echipa o victorie istorica. A fost un sentiment de nedescris si mi-as dori sa mai am ocazia sa simt din nou ceva asemanator.

In ultimii 4 ani insa, m-am indepartat de peluza si de ceea ce insemna ea. Asta pentru ca lucrurile n-au mai fost la fel de cand au aparut conflictele dintre liderii PCH. N-a mai fost o singura voce unitara care “sa dea tonul”. De fiecare data peluza era impartita in doua, iar eu, pur si simplu n-am putut sa aleg una din cele doua parti.

Am mai fost la cateva meciuri d-ale lui Dinamo in Stefan cel Mare, dar parca nu mai e la fel… Pacat! Cateodata mi-e dor de Dinamo… mi-e dor de PCH!